Traumă, sistemul nervos autonom și nervul vag
Sistemul nervos autonom este alcătuit din două ramuri principale, cea simpatică și cea parasimpatica, și răspunde la semnale și senzații prin intermediul a trei căi, fiecare cu un model de răspuns caracteristic. Prin intermediul fiecăreia dintre aceste căi, reacționăm „în slujba supraviețuirii”.
Ramura simpatică se găsește în partea de mijloc a măduvei spinării și reprezintă calea care ne pregătește pentru acțiune. Aceasta răspunde la semnalele de pericol și declanșează eliberarea de adrenalină, care alimentează răspunsul „luptă sau fugi”. În ramura parasimpatică, celelalte două căi se găsesc într-un nerv numit nervul vag.
Nervul vag, denumit în latină nervul rătăcitor, este unul dintre cei mai lungi nervi și este un nerv cranian care își are originea în trunchiul cerebral și inervează mușchii gâtului, circulația, respirația, digestia. Nervul vag este principalul constituent al sistemului nervos autonom și 80% din fibrele sale nervoase sunt senzoriale, ceea ce înseamnă că feedback-ul este esențial pentru homeostazia organismului.
Nervul vag este împărțit în două părți: calea vagală ventrală și calea vagală dorsală. Calea vagală ventrală răspunde la indicii de siguranță și susține sentimentele de conexiune și bunăstare . În schimb, calea vagală dorsală răspunde la indicii de pericol extrem. Aceasta ne trimite din conexiune si din conștientizare într-o stare de colaps și protecție. Atunci când ne simțim înghețați, amorțiți sau „nu suntem aici”, calea vag dorsal a preluat controlul.
Dr. Porges a identificat o ierarhie de răspuns încorporată în sistemul nostru nervos autonom și ancorată în dezvoltarea evolutivă a speciei noastre. Originea vagului dorsal a ramurii parasimpatice și a răspunsului său de imobilizare o moștenim de la strămoșii noștri străvechi reptilieni, care nu este un circuit mielinizat. Mamiferele au două circuite vagale, unul nemielinizat comun cu reptilele și un circuit vagal exclusiv mamiferelor, care este mielinizat. Cele două circuite vagale își au originea în zone diferite ale trunchiului cerebral. Circuitele mielinizate oferă răspunsuri mai rapide și mai bine organizate.
Ramura simpatică și modelul său de mobilizare, a fost următoarea care s-a dezvoltat. Cea mai recentă adăugare, calea ventrală calea vagală ventrală a ramurii parasimpatice aduce tipare de implicare socială care sunt unice la mamifere.
Teoria polivagală a lui Porges s-a dezvoltat în urma experimentelor sale cu nervul vag. Nervul vag servește sistemului nervos parasimpatic, care este aspectul calmant al mecanicii sistemului nostru nervos. Partea parasimpatică a sistemului nervos autonom echilibrează partea activă simpatică, dar în moduri mult mai nuanțate decât am înțeles înainte de teoria polivagală.
Înainte de teoria polivagală, sistemul nostru nervos era imaginat ca un sistem antagonist în două părți, în care o activare mai mare semnala mai puțină calmare și o calmare mai mare semnala mai puțină activare. Teoria polivagală identifică un al treilea tip de răspuns al sistemului nervos, pe care Porges îl numește sistemul de angajament social, un amestec jucăuș de activare și calmare care funcționează din influența unică a nervilor.
Atunci când suntem ferm ancorați în calea noastră vagală ventrală, ne simțim în siguranță și conectați, calmi și sociali. O senzație (neurocepție) de pericol ne poate declanșa ieșirea din această stare și înapoi pe linia timpului evolutiv în ramura simpatică. Aici suntem mobilizați să răspundem și să acționăm. Acțiunea ne poate ajuta să ne întoarcem la starea de siguranță și de stare socială.
Dacă avem traume nerezolvate în trecutul nostru, putem trăi într-o versiune de luptă sau fugă perpetuă. Pentru unii supraviețuitori de traume, nicio activitate nu le canalizează cu succes senzațiile de luptă sau de fugă. Ca urmare, se simt prinși în capcană și corpul lor se închide. Aceste persoane pot trăi într-o versiune de închidere perpetuă.
Peter Levine, a studiat răspunsul de închidere prin intermediul observațiilor pe animale și al lucrului corporal cu clienții. În cartea Waking the Tiger: Healing Trauma, el explică faptul că ieșirea din starea de închidere necesită o tresărire sau o scuturare pentru a descărca energia suspendată de luptă sau de fugă.
Scopul sistemului nervos autonom este de a ne proteja prin detectarea siguranței și a riscului, ascultând clipă de clipă ceea ce se întâmplă în corpul nostru, în mediul în care trăim și în conexiunile pe care le avem cu ceilalți.
Odată ce înțelegem rolul sistemului nervos autonom în modelarea vieții noastre, nu mai putem să nu vedem lumea prin această lentilă.
